De maine voi participala cel de-al II – lea Seminar Naţional al Cercetării Sociale de Tineret, organizat între 26-29 iunie, 2008 la Moireni, si ma gandeam ca ar fi interesant sa postez, pe scurt cateva idei din lucrarea pe care urmeaza sa o prezint. Sunt 100% deschis la discutii si de ce nu, la critici :). Lucrarea despre care o sa vorbesc se numeste Impactul noilor tehnologii asupra educaţiei, temă subsumată cercetărilor in extenso pe tema “Stiluri şi traiectorii de viaţă”. Am ales această temă deoarece cred că rolul noilor tehnologii în procesul educaţional este un factor esenţial, iar tehnologiile informaţionale influenţează în mod profund acest proces prin introducerea unor noi metode de organizare şi dezvoltare în special în domeniul creativ.
Pentru multă vreme, mijloacele de comunicare au fost considerate doar ca simple canale neutre de transmitere a unor mesaje. Vizualul nu a fost în întregime disociat de tactil în faza de manuscris a tehnologiei alfabetice, ci doar după apariţia tiparului. Acesta favorizează explicitul, uniformul şi secvenţialul în toate domeniile: economie, artă, ştiinţă sau învăţământ. Cartea portabilă, uniformă, ajunsă la îndemâna oricui, face posibilă, printre altele operaţia examenelor centralizate, născute din accesul la învăţătura descentralizată (Wordsworth). Aceasta are asupra individului efecte aperant contradictorii: pe de o parte îl izolează în faţa textului tipărit, iar, pe de altă parte, contribuie la constituirea de grupuri de mari dimensiuni prin intermediul limbilor naţionale. Conformismul individual devine un ţel explicit al politicii educaţionale promovate în această perioadă.
Fenomenul este surprins şi de Edgar Friedenberg, în studiul „The Vaneshing Adolescent”, în care formarea americanului în liceu conduce la uniformizare prin renunţarea la diferenţe. Conflictul alienant între conformism şi dorinţa firească de autodefinire specifică vârstei este mascat de „un fel de voie bună instituţionalizată” căreia i se sustrag doar cei cu un ego mai puternic ce vor încerca gesturi de revoltă, de nesupunere, care nu pun însă în pericol sistemul.
Schimbările ce se produc la nivelul formelor de percepere şi judecată privesc în primul rând actul educativ, învăţarea, adaptarea la noile condiţii cu tensiuni şi traume cât mai reduse. Introducerea şi extinderea utilizării noilor media trebuie pregătită din cît mai multe puncte de vedere. O lume marcată de inegalităţi şi diferenţe este acoperită de o reţea unitară de comunicaţii prin intermediul mijloacelor electronice.
În teoretizările asupra edificării societăţii informaţionale se face tot mai frecvent distincţia între aşa numitele „industrii de conţinut” şi „aparatele educative”. Primele se remarcă printr-un dinamism deosebit ce contravine adesea tendinţei conservatoare fireşti, a instituţiilor de învăţămînt din fiecare stat. Situaţia creată este de înţeles şi numai dacă ne gândim că în cadrul tuturor şcolilor acţionează agenţi educaţionali cu o anumită pregătire psiho-pedagogică ce operează în virtutea unui sistem de finalităţi menite să le orienteze şi să le direcţioneze întregul demers.
Producerea de informaţii în societatea postindustrială se face din ce în ce mai mult în instituţii specializate, antrenând costuri în continuă creştere, precum şi un sistem de management al informaţiei. Aceasta are un ritm de uzură tot mai alert, ceea ce impune găsirea şi diversificare căilor ei de valorificare economică şi socială. Scurtarea traseului de la producător la consumator indiferent de calitatea sau vârsta acestuia stă în atenţia unei reţele de manageri special abilitaţi.
Plecând de la faptul că relaţia dintre educaţie şi stadiile dezvoltării mentale pusă în evidenţă începând cu J. Piajet, voi încerca să aduc argumente în favoarea ideii conform căreia tehnologia viitorului poate oferii şansa întocmirii unui „atlas cerebral” digital care să poată simula curba evoluţiei neurale încă înainte de naştere până la regresia senectuţii. În acest demers voi pleca de la faptul recunoscut de întreaga comunitate ştiinţifică, şi anume că perioada de creştere a creierului cea mai importantă coincide cu anii de şcoală, însă fundamentarea unei neuroeducaţii în acest sens necesită o hartă dinamică a proceselor cognitive aflate în evoluţie. Întocmirea ei nu ar fi fost posibilă cu mijloacele de comunicare ce se adresau unui singur simţ ci doar cu noile tehnologii electronice care permit „o extindere simultană” a întregului sistem nervos prin antrenarea concomitentă a mai multor simţuri.
Cred că provocarea cuprinsă în prezentarea pe care o voi susţine în cadrul Seminarului Naţional al Cercetării Sociale de Tineret poate să dea naştere, în egală măsură, atât speculaţiilor cât şi unor cercetări fertile, menite să impulsioneze căutările, să ofere noi direcţii de investigare în lupta continuă a individului cu propriile sale limite. Afirm aceste lucruri, convins fiind de faptul că adaptarea noilor tehnologii la dinamica specifică proceselor cunoaşterii ale fiecărui individ, deschide posibilităţi nebănuite acţiunii educaţionale.